Stenenbrug

This is the Romanian version by Eliza Claudia Filimon of a short story originally written in Dutch by Lisa Hilte. Read the original on Issue Zero.

Tramvaiul se oprește scârțâind. Ușile armonice se deschid glisând și pasagerii pășesc în aerul rece din exterior. Doar după ce toată lumea a coborât, Marleen părăsește locul din față. Pășește pe trotuar și citește plăcuța de identificare din cabina de așteptare: „Stenenbrug” este ultima oprire pe traseu, apoi tramvaiul își reia circuitul pe șine. Marleen își trece degetele peste marginile plicului din buzunarul jachetei. Respirația ei trimite aburi spre cer.
Tramvaiul pornește din nou, trece pe lângă ea. Marleen urmărește vehiculul până când dispare din câmpul său vizual, după o curbă. Apoi începe să meargă, cu privirea în pământ. O mașină claxonează când ea traversează. Merge mai departe fără să ridice privirea.
Se oprește în mijlocul podului Stenenbrug. Sub ea, trafic în agitație pe opt benzi, un șuvoi sălbatic și învolburat de fier și cauciuc. Marleen își odihnește privirea pe banda de urgență, care se îngustează într-un triunghi chiar înainte de pod și apoi dispare. Își mijește ochii, apoi îi deschide larg. Privește fără să clipească.
Prima zăpadă cade timid. Fulgi albi se adună în pălăria și eșarfa lui Marleen, se topesc pe ochelarii ei și îi estompează vederea.

***

De câteva săptămâni Ben are un câine, Viktor. Îi face bine să aibă grijă de altcineva, deși uneori nu știe cine are grijă de cine. Odată, când nu se ridicase din pat o zi întreagă, l-a auzit pe Viktor până în dormitor, cum urla în cușca lui. Sora lui Ellen s-a înfuriat. A amenințat că va duce câinele înapoi la adăpost, iar pe el înapoi la părinții lor. Au plâns amândoi. În cele din urmă, Ellen l-a ajutat să se ridice din pat și i-a făcut un duș, așezat pe scaun. După aceea, s-a bărbierit pentru prima dată după câteva zile. Când s-a întors în bucătărie, Viktor devora cu lăcomie din tava sa din colț, iar cușca era din nou imaculată. 

*** 

„Am trimis o altă felicitare târzie de Crăciun”, spune Ellen iubitului ei când acesta vine acasă. Face câțiva pași și o sărută scurt. Pantofii lui lasă urme umede pe podea. „Ah, da, cui?”, întreabă el în timp ce se apleacă să-și dezlege șireturile de la pantofi. În părul său atârnă mici fulgi de zăpadă care nu vor mai avea mult de trăit în interiorul casei. „Lui Marleen”, răspunde Ellen râzând. Iubitul ei nu spune nimic. Fața lui este ascunsă în spatele părului – fulgii de zăpadă sunt acum toți topiți. Oftează adânc și ridică privirea. „Chiar era necesar?” Zâmbetul dispare de pe fața lui Ellen, ceva din privirea lui o intrigă. Dintr-o dată se simte ca un copil, un copil obraznic, obraznic.

***

Marleen continuă să traverseze podul, face stânga și apoi a doua la dreapta. Zona rezidențială are alei largi, mărginite de copaci. Este genul de cartier despre care Marleen gândise în trecut, vreau să locuiesc aici, într-o zi vreau să am propria casă aici.
Ea așteaptă în fața grilajului. Guido se apropie de ea cu cheia, împinge poarta de fier deoparte cu un sunet zgomotos. Sub haina desfăcută, poartă urâtul său tricou portocaliu cu imprimeu labe de câine și inscripția „Stenenbrug”. Pe lângă stația de tramvai, farmacie și mini-supermarket, și adăpostul se mai numește așa. Creativitatea este o marfă rară.
Marleen traversează curtea din beton și împinge ușa grea. În hol, își atârnă haina și eșarfa pe cuier. Scoate o salopetă din ladă și o îmbracă peste haine, își întoarce mânecile și cracii pantalonilor de două ori. Își șterge ochelarii cu pânza albastră. Apoi se duce la chiuvete.

Spălătoria nu are ferestre și este iluminată doar de becuri economice, ceea ce înseamnă că Marleen trebuie să pregătească totul în semi-întuneric în primele cincisprezece minute. Ca întotdeauna, scoate primul câine din cușca lui la ora două fix. Este doar un cățeluș, găsit cu frații săi la o benzinărie, cinci înghesuiți într-o cutie de carton.
În timp ce Marleen încălzește apa, cățelușul se târăște peste mâna ei liberă. Este jucăuș și tânăr – cineva îl va dori în curând. Pentru animalele bătrâne e altfel. Nu vor mai pleca. Unii au respirație puturoasă. Alții sunt orbi sau surzi, sau ambele – Marleen nu poate da vina pe oameni. Din milă, îi spală totdeauna de la tânăr la cel mai bătrân; dedică mai mult timp ultimilor câini. Le masează umerii, îi săpunește de două ori. Cel mai în vârstă este un Jack Russell, la fel cu cel pe care l-a avut Marleen. „Nu te atașa”, i-a spus Guido odată, „nu va prinde Crăciunul”. Este 3 ianuarie. Moartea nu are calendar.
Marleen clătește coșurile, aruncă prosoapele în coș. Își spală cu atenție mâinile și antebrațele, dar mirosul este persistent. La sfârșitul după-amiezii, toți câinii miros a șampon, iar ea a câine ud.

***

Viktor distrage atenția de la durere. Viktor aduce regularitate. Ben mănâncă când câinele mănâncă. Se plimbă în jurul blocului de două ori pe zi.
Este după-amiaza devreme și e frig. Ben se preface că nu vede câinele urinând pe pereții caselor și ignorând copacii plantați pe marginea drumului. Viktor conduce, lesa este strânsă. Ben trebuie să-și suprime dorința de a opri motorul scaunului cu rotile pentru a vedea cât de departe îl poate trage câinele, ca un husky legat de sanie. Își încleștează pumnul în jurul mânerului de plastic al lesei, acționând scaunul cu cealaltă mână. Contrabalansează entuziasmul tânăr al lui Viktor. Se mențin reciproc în echilibru.
Când se întorc acasă, este timpul să se odihnească – apoi Viktor intră în cușca sa, iar Ben se pune în pat. Fiecare cu colțul său. Ca în fiecare zi, kinetoterapeuta vine la trei și jumătate să facă exerciții. Se cunosc deja bine și totuși au puțin de vorbit. După plecarea ei, tăcerea răsună de două ori mai puternic.
La căderea nopții, sora lui, Ellen, aduce mâncare. Ea face asta în fiecare luni, miercuri și vineri. Stă mai mult vinerea și atunci se uită la televizor împreună, așa cum obișnuiau acasă. Marți, joi și la sfârșit de săptămână vine mama lui, îi aduce hainele spălate și călcate, sau dă cu mopul sau șterge praful.
Astfel trec zilele una după alta.

***  

Cearta despre felicitarea de Crăciun încă plutește în aer. Ellen și iubitul ei șed în tăcere unul lângă altul. Ceasul de pe perete ticăie. Îi lipsește indicatorul pentru secunde, iar sunetul a fost adăugat doar ca efect. Citiseră numele și adresa femeii în raportul poliției. Chiar și data nașterii ei era notată. Marleen cea beată, au numit-o de atunci. Era o satisfacție ciudată să aibă un nume.
Ellen rupe tăcerea. „Voiam doar să știe”, spune ea. „Mi-aș dori doar să știe de Ben.”

***

Toți câinii au nume. Marleen are voie să se gândească ea însăși la unele și încearcă atunci să fie creativă. Nu șapte Fifi sau Sloebers. În drum spre stația de tramvai repetă numele în mintea ei. De asemenea, ține evidența câinilor care au plecat. Face stânga, iese din zona rezidențială și apoi face dreapta, spre Stenenbrug. Se oprește la mijlocul podului. Privește spre banda de urgență care se îngustează într-un triunghi, se concentrează asupra locului exact. Între timp, toate numele câinilor s-au șters. Doar Viktor răsună. Marleen își strecoară mâna în buzunarul jachetei, își trece degetele peste felicitarea de Crăciun care era în cutia poștală cu câteva zile în urmă, fără expeditor, fără nume. La început nu înțelesese mesajul din interior. Nu cunoștea niciun Ben. Nimeni din cercul ei de cunoștințe nu era într-un un scaun cu rotile. Nu a înțeles nici referința la Stenenbrug.
Ieri, la sfârșitul turei, l-a întrebat pe Guido dacă poate căuta ceva pe computer. A trebuit doar să introducă primele litere ale numelui în arhivă, restul a fost completat automat. Ben Van Damme. El a fost cel care l-a adoptat pe Viktor în noiembrie. Marleen a verificat data la care a ridicat animalul – o zi de luni, zi liberă. „Și?”, a întrebat Guido. „Cine caută, găsește?” Marleen l-a privit și a închis repede arhiva. A dat din cap zâmbind. „Da, da, mulțumesc din nou”, a spus. „Mai ai nevoie de computer sau îl opresc?”
În tramvaiul care o ducea acasă, Marleen se uita la propria reflexie în geam, încercând să descifreze felicitarea. I se părea că lipsește o piesă crucială de puzzle. Abia în această dimineață, din întâmplare, citise din nou raportul poliției, iar ochii ei căzură pe numele lui, adresa lui, data nașterii. S-a ridicat și a luat felicitarea de pe avizierul din bucătărie, a recitit mesajul scris de mână. Apoi s-a așezat la masă, a privit felicitarea, raportul poliției și din nou felicitarea. Băiatul era într-un scaun cu rotile. Nu va mai putea trăi independent vreodată. A citit din nou data nașterii lui. Avea douăzeci și patru de ani.

Marleen urmărește traficul care trece rapid pe lângă ea, până când amețește. Își scoate ochelarii și apoi se întoarce. Încearcă să-și imagineze băiatul, mașina lui, fața lui, dar nu poate focaliza imaginea. Amintirile ei despre accidentul pe care l-a provocat sunt tulburi și neuniforme. Chiar și atunci când se uită la locul exact – acolo, exact acolo, unde se află camionul acum și banda de urgență se sfârșește – își poate aminti doar câteva fragmente. „Stenenbrug” nu depășește descrierea, nu este nimic mai mult decât o notă din procesul-verbal oficial. Oricât de mult se concentrează Marleen, oricât mijește sau deschide larg ochii, locul nu-i stârnește niciun fragment de amintire. Este, pur și simplu, un pod de piatră.

Eliza Claudia Filimon (tr.)

Eliza Claudia Filimon is a Senior Lecturer of English at West University of Timișoara, Romania. Her teaching, translation and research fields are Film Studies, Audiovisual Translation, British Literature and Specialized Translation. Since 2015 she organizes the yearly literary translation contest for students, Shades of Meaning, with separate sections - Prose, Poetry and Specialized Translation. She is an experienced translator, with rich experience in translation and assessment of audiovisual media.

Lisa Hilte

Lisa Hilte is a postdoctoral researcher in linguistics at the University of Antwerp. She studies social variation in online writing and examines how people adapt their online language use to their conversation partner. She draws, paints and writes prose. In 2014, she was a finalist in the Dutch-Belgian writing contest 'Write Now!'.

0 replies on “Stenenbrug”