Patru povestiri

Read the Romanian translation by Bianca Graszl of the short stories ‘Je fait des tour’, ‘Leonor’, ‘Radici’, and ‘Sere’, originally written in Italian by writer Anna Stella Poli.

Poli explores identity, sexuality, and change in a lyrically broken style.

You don’t know Romanian? Don’t worry, we’ve got you covered. We have more:

• Quatre relats curts – Catalan translation by Teresa Bauzà Bosch
• Vier Kurzgeschichten – German translation by Florian Busch
• Four short stories – English translation by Antonio Gambacorta and Andrea Romanzi, ed. William Davies
• Cuatro cuentos – Spanish translation by Irene Galera Puga

To read the original in Italian head to to our shop and get Issue Zero of LONGITŪDINĒS for free (or support us with a small donation).

Je fait des tour

Când urc mă privește, autobuzul este pe jumătate gol, mă așez lângă ea.
Zici că-i un animăluț, nu aș ști să spun acum de care.
Are ochii mici, adânciți, riduri ciudate pe față. Tânără. Părul scurt, nedeslușit. Un șoricel, o nevăstuică, o hermină închisă la culoare. Se uită pe furiș la mine. Miroase a haine nespălate. Îmi vorbește.
Mă întreabă dacă am conexiune la internet. Este ora nouă, sunt în drum spre casă. Am conexiune la internet. Vorbește în franceză, cu o voce șoptită. Știu franceză, dar îi spun repede, de după scutul convex al accentului meu imperfect, că nu înțeleg.
Nu mă crede, și bine face. Caut motivul acestei lipse de încredere. Poate o fi mirosul, sau ochii mici și foarte agili.
Mă întreabă încet dacă poate să trimită un mesaj. O privesc.
Un vânt de Siberia, la Paris. Ea are gleznele dezgolite, adidași albi, pantaloni cu model floral. Sigur îi e frig. Eu am colanți pe sub pantaloni, ciorapi de lână, cizme înalte. Două pulovere. Deschid geanta, iau telefonul, deschid mesageria, îi spun să scrie liniștită. Apoi o fixez cu privirea, pentru că telefonul meu în mâinile ei mă neliniștește.
Ce instinct josnic, îmi spun. Nici nu-i valoros.
Scrie. Se blochează la comenzile în limba italiană. Îi spun sunt italiancă.
Ea spune nu știu ce am făcut și eu, fără să mă uit, îi spun e în regulă, îmi iau telefonul și îl pun la loc în geantă.
Îi e frig. Mă privește. Verific, dar nu este niciun răspuns. Apasă butonul pentru oprirea în stația următoare, dar nu coboară. Până la urmă, se dă jos. Nu mi-a mulțumit, nu m-a salutat.
Eu cobor după trei stații. Mă duc la cumpărături, cumpăr o felie de quiche pentru mâine, cum intru în casă pornesc radioul și deschid o sticlă de vin alb.
În timp ce gătesc îmi aduc aminte de ea. Nu am citit, ca să nu par indiscretă. Nici nu sunt prea curioasă, dar mă uit oricum. Găsesc mesajul, nu s-a trimis.
Scrie: Cest diyhia stp laisse moi venir car depuis tt alheur je fait des tour de bus et ji froid jai pas envie de dormir dehors desole si je tai manquer de respect a ts pote jai frois et je fait des tours depuis.
Încerc să-l mai trimit o dată, însă contactul e blocat ori lipsește un prefix sau e un zero în plus sau ce-o fi, că nu s-a trimis, deși am tot încercat.

(Sunt Diyhia. Te rog, lasă-mă să vin. Am tot dat ture cu autobuzul și mi-e frig. Nu vreau să dorm afară. Îmi pare rău dacă nu te-am respectat pe tine sau prietenii tăi. Mi-e frig, nu am făcut decât să dau ture.)

Leonor

Leonor a fost începutul, magnific și sfârșitul, brusc, al îndoielilor.
Zicea balotta ca toți emilienii, cu un l suav precum o camelie. Era tânără, mânca creveți negătiți, își mușca degetul mare dacă o întrebai despre planurile de viitor. Avea părul tuns scurt ca unii copii din taberele de la mare, iar când au umilit-o la masa rotundă nu a plâns, s-a bâlbâit doar, cam trei minute.
Studia în Țările de Jos, mi-a povestit cum într-o zi a oprit un tren că umbla după un tip cu cărarea pe o parte ca să-i dea două pain au chocolat, pe care ea credea că le-ar fi mâncat împreună.
El le-a luat, a pupat-o pe obraz, apoi s-a dus să se așeze. Ușile automate s-au închis, spre necazul navetiștilor, care-i făceau galerie.
Povestea cu mâinile prin aer și pe mai multe voci așa comice, în timp ce ne împărțeam berile la docuri.
Dar toate acestea nu sunt așa importante, pentru că în acea zi am tras o fugă la mare în pauza de prânz, marea era chiar după castel, trebuia s-o iei la vale, pe o cărare cu piatră cubică. Leonor nu avea costumul pe ea, eu îmi dădusem deja jos tricoul – mă simțeam mereu lipsită de grație în comparație cu ea, care era înaltă și musculoasă și dreaptă și zâmbitoare. Nici n-am apucat să să-i zic că-i țin prosopul, că dintr-o dată am văzut-o goală, cu sfârcurile late, de culoarea scorțișoarei, și o vulvă sălbatică, impunătoare, cățărătoare ca iedera, întunecată ca o îngândurare. O clipă a fost, în secunda următoare avea pe ea un costum de baie portocaliu, pe care și-l lega cu îndemânare, dar eu n-am mai deschis gura, nici când am decis să ne aruncăm de pe stânci, nici în timpul săriturii, nici când, plutind, ea îmi povestea de trenurile ei viitoare, de o plecare inevitabilă, de cine știe când se vor revedea.

Rădăcini

Le-a numărat. S-a mutat de doisprezece ori. Cele mai multe au fost cum trebuie, ultima, puțin cam turbulentă. Ca în jocurile de pinball, s-a întors de unde a plecat.
Auzea încă bling-blingurile de la bonusuri, cu luminițele razna din barele de ricoșeu. Nu împlinise încă 30 de ani.

Era într-o piață, el a sunat-o să o întrebe unde era piața sau poate unde era ea. Vreo șase secunde a avut îndoieli asupra numelor de străzi dimprejur, apoi a găsit un semn să-i dea de reper și el a spus ah, da, vin imediat.
Erau persoane de jur împrejur, câțiva prieteni de-ai lor. Vorbeau în picioare, unul lângă altul.
El i se părea mai relaxat, mai tânăr, chiar mai bronzat. Sigur e numai în capul meu, își spuse, în timp ce se strângea în hanorac, trăgând de mâneci să-și acopere mâinile, că era seara și multă umezeală cu ceață subțire, încremenită.
Simțea niște furnicături ciudate. El povestea despre un festival de-a lungul râului, unde i-a luat interviu unui jurnalist și ea se întrebă cine știe unde eram acum doi ani și nu-i spuse nici măcar că ar fi vrut să-l fi auzit, i se părea de la sine înțeles. 
Încercă să-și miște un picior și i se păru îngrozitor de greu.
Apoi a întrebat-o cu ce se ocupă și ea a spus că i s-a propus un post in Toronto. Toronto, repetă el și ea în gând mi s-o fi părând, da’ parc-o zici așa cu tristețe, ca pe ceva îndepărtat și cam nasol dacă stai să te gândești.
O prietenă de-a lor i-a invitat să bea ceva la barul de lângă, voia să tragă de timp până la o conferință internațională de geopolitică. Ea zise imediat da, că avea chef de băute alături de el și că îi era frig.
Să fi fost cincisprezece pași, în diagonală. Încercă o dată, de două ori.
Îl privi puțin panicată și zise încet, rușinându-se, nu pot să mă mișc.
Cum adică?
Nu pot să-mi ridic picioarele, nu se desprind.
El era un bărbat pragmatic, se aplecă să se uite la picioarele ei. Ridică, zise. Încerc, zise ea. Și acum încerc, zise ea. Cizma s-a desprins puțin. Rădăcini, zise el.
Ce dracu, a spus ea.
Ai prins rădăcini, zise el, uitându-se la umbra dintre talpa pantofului și pavaj.
S-a ridicat, se priveau nedumeriți.
E vina ta, zise ea repede. Toronto e frumos, da’ nu mai vreau să merg. Și nu se compară cu nimic de aici. Doar cu tine, pentru că îmi faci poftă de. Ca în revistele ălea pentru femei.
Poftă de? a întrebat el.
Rămas. De prins rădăcini, da’ nu-i asta. Încet, foarte încet, cu grijă, răbdare. De când mă gândesc la tine nu mai pot să-ți zic nimic. Mă uit cum m-am tâmpit și mă gândesc că teama de a greși. Îmi inspiri toată prostia asta de dorință de a nu greși, de a nu mă gândi că în fond nu-i altceva decât un nou început, în alte direcții, cu alte conflicte, alte bling-blinguri.

Prietena lor cu geopolitica s-a oprit din vorbit, învârtea ceva în mână, ceva la care se uita fix. El a spus de fapt, mă duc acasă.
Te duci acasă? întrebă ea.
Da, scuze, da-s foarte obosit.
S-au pupat pe obraz, el s-a dus la mașină.
Ea a rămas la o bere. Picioarele îi funcționau.

Sere

«I should wear my tiger pants,
 I should have an affair».

Tatăl meu n-a mai vorbit cu mine șapte luni, eu n-am mai vorbit cu Martina șase zile.
Mi-am zis că dacă mi-aș fi ales mai bine momentul, totul ar fi putut fi evitat. Mințeam. Dacă ți se rupe frâna de mână, nu poți evita coliziunea. Dar nu era o comparație potrivită.
Tatăl meu nu a vorbit cu mine șapte luni pentru că i-am spus că o iubeam pe Martina. Mi-a aruncat lucrurile pe fereastră, cum își amenință mamele copiii dezordonați sau ca în super dramele rusești.
Le-am adunat, le-am îndesat pe toate într-un rucsac acvamarin, am plecat la Martina.
În timp ce mergeam, încercam să mi-o imaginez cu mine pe drum, stabiliserăm ziua. Și totuși, nu puteam să mi-o închipui cu adevărat, eram convinsă că mama ei, cu toți acei pistrui și acele cursuri de meditație, o să înțeleagă sau că știa de la bun început.
Am luat un tren și apoi un autobuz, fără să-i zic nimic, gândindu-mă la genele ei când deschidea ochii larg, la cum îi apăreau pete de roșeață când i se făceau surprize
Am ajuns pe la apusul soarelui. La o adică, nu era nimic în drum, nici măcar Martina. 
Am sunat la ușă.
Mama ei mi-a zâmbit oarecum întrebător. A chemat-o pe Martina.
Când am văzut-o nu s-a roșit. Părea c-a rămas fără cuvinte.
Mi-a luat incredibil de mult timp să înțeleg, mă dusese deja la ea în cameră, trăgându-mă de mână.
Nu i-ai zis nimic, i-am spus, fără urmă de îndoială.
Și-a coborât privirea.
Tatăl meu m-a dat afară din casă și tu nu i-ai zis nimic. 
Nu pot s-o fac, a izbucnit în plâns. Sere, nu pot.
Am salutat-o pe mama ei, am ieșit în stradă, am înnoptat la hostelul de lângă gara unde, într-o după-amiază de aprilie, ne-am dus să facem dragoste.
Am stat împreună în San Paolo, ne sărutam pe stradă în Porto.
Am dat vina pe Parma, dar poate mă înșelam.

Neștiind ce să fac, am sunat-o pe Costanza, Costanza mi-a zis vino la mine, pregătesc canapeaua.
În TGV-ul de Paris am plâns cât mai încet cu putință, ghemuită.