Ouă

De-ndată ce-i auzeam paşii pe scara blocului cu patru etaje din cartierul Hipodrom, şi eu şi soră-mea ne prefăceam pe loc a fi cuminţi. Mama avea un mod aparte de a urca scările, cu toată talpa. Tocurile îi loveau treptele aproape ritmic. Şi scara blocului reverbera. Ştiam că era ea din momentul în care intra pe uşa blocului odată vopsită în verde şi care nu se mai închidea de mult. Ne aşezam eu pe singurul fotoliu din sufragerie, iar soră-mea pe canapeaua extensibilă care făcea un zgomot infernal de câte ori o desfăceam pentru diverse ocazii când aveam rude în vizită. Ne făceam că citeam. O aşteptam apoi să descuie uşa de la intrare şi să intre, întotdeauna obosită, întotdeauna puţin tristă. Ne abţineam din răsputeri să nu izbucnim în râs la comicăria faptului că ne prefăceam a fi cuminţi. În seara aceea însă, mama părea mai obosită ca de obicei. Intră şi se sprijini aproape imediat de tocul uşii de la sufragerie din interiorul holului minuscul de la intrare în care nu încăpea decât frigiderul şi un cuier cu patru agăţători. Păru apoi să se prăbuşească în cameră. Am sărit s-o sprijin şi am ajutat-o să se aşeze pe fotoliul pe care şezusem până atunci. 

Lumânarea de pe pervazul ferestrei care dădea în balcon pâlpâi în camera adâncită-n întuneric. Orele zilnice de „economie” de curent electric mai aveau până să se termine. Noaptea se lasă devreme iarna în oraşul nostru de câmpie mărginit de Dunăre şi noi ardeam lumânări după lumânări în fiecare zi, chiar dacă nu ştiam dacă aveam să mai găsim să cumpărăm altele. Când nu le-aveam stăteam cu toţii pe întuneric, aşezaţi pe canapea şi pe fotoliu, şi vorbeam. Ne lăsam vocile să ne ghideze prin beznă şi învăţaserăm să ne recunoaştem unul pe celălat la lumina naturală care ne intra în casă de afară. Iar în nopţile înnorate, când nici luna, nici stelele nu ne luminau în casă, ne lăsam învăluiţi complet de întuneric, vâscos, înspăimântător, străin. Câteodată vorbeam despre extratereştri după ce citiserăm cu toţii Amintiri despre viitor. Alte dăţi despre dna Heinel de la unu şi despre cum striga ea la poştaş de la balcon să-i aducă ultimul număr din România pizdărească, sau despre dl Heinel, mare maestru păpuşar la teatrul din oraş. Mai vorbeam şi despre dna Udrea profesoara de română şi despre amintirile din tinereţea ei revoluţionară pe care ni le povestea nouă elevilor cu aerul că ne face părtaşi la nişte file misterioase de istorie. Şi mai vorbeam şi despre…

Tata nu venise înc-acasă în seara aia şi mama stătu pe întuneric în fotoliul de lângă fereastră. Îşi lăsă mai întâi mâinile să-i cadă pe tapiţeria roasă de vreme şi uzură a braţelor fotoliului. Cu vreo doi ani în urnă tata înlocuise buretele din tapiţerie cu o scândură simplă. Şi pusese faţa asta nouă, una de un verde intens cu floricele roşii şi galbene. De calitate proastă, şi pânza cea nouă se rosese repede, ba chiar mai repede decât restul fotoliului. Parcă temându-se să nu se atingă de pânza cea uzată, mama îşi ridică aproape imediat mâinile către faţă. Şi începu să plângă-ncetişor, înăbușit. Şi de-abia atunci mă cuprinse un sentiment de frică. Nu e mai mare teamă pentru un copil decât cea pe care o încearcă când îşi vede părinţii învinşi de viaţă, de oameni, de istorie. Îi căutai conturul soră-mii în cameră şi fără s-o găsesc, mă aplecai peste mama, ghemuită, adusă de spate, cum şedea pe fotoliu. Ce s-a-ntâmplat, am întrebat, cu frică-n suflet că numai ceva teribil o putea zdruncina pe mama. Nimic grav, încercă ea să mă liniştească printre lacrimi. Am obosit, atâta tot. Am obosit tare.

Nu era atâta tot. Nu putea fi atâta tot. Trebuia să fie mai mult decât oboseală. Mă cuprinse un sentiment teribil de teamă că mama îşi pierduse poziţia de suplinitor de la şcoala unde preda anul acela. Şi apoi teama că nu vom mai avea nici măcar puţinul pe care îl aveam mă copleşi. Mă lăsai în genunchi lângă fotoliu. Recunoșteam acum hohotul acela tăcut, înăbușit de plâns. Era același care o urma pe mama în fiecare toamnă când aştepta zile la rând să fie distribuită la câte-o şcoală din oraş pentru anul următor. Sistemul politic, cel care-i ceruse să se alăture poliţiei secrete a regimului, Securitatea, şi pe care nu numai că îl refuzase dar pe care alesese mai apoi să încerce să şi-l elimine complet din viaţă nedevenind nici măcar membră a partidului comunist, îi negase dreptul de a profesa cu succes singura meserie pe care o iubea cu toată inima: dăscălia. Fără o catedră permanentă la una dintre şcolile din oraşul ei natal, mama trebuia să aştepte în fiecare toamnă până în preziua începerii anului şcolar ca să fie repartizată pe orice poziţie rămasă liberă pentru suplinire. Deşi era profesoară de limbă şi literatură română, mama predase de-a lungul anilor limbă rusă, muzică, istorie. Fusese învăţătoare şi logoped la şcolile ajutătoare. Nu protestase, nu spusese niciodată nimic, aşteptând în fiecare an acel telefon de la vreun şef din învăţământul local pentru a i se spune ce o să predea anul următor. Atunci, în acele zile de aşteptare din septembrie, mama plângea. Cu faţa-n mâini, ghemuită, adusă de spate, în fotoliul din sufragerie. Iar noi nu puteam decât să o privim neputincioşi. Trişti pentru ea, conştienţi că fără cel de-al doilea salariu ne va fi greu. Extrem de greu. Părtaşi tăcuţi la umilinţa ei. Şi a noastră. Până când suna telefonul. Şi mama tresărea, cu speranţa că cineva, acolo sus, la conducerea de partid, la inspectorat, sau cine ştie pe unde, se îndurase să îi dea ceva de lucru pentru încă un an. 

Aşa plângea mama şi-n seara aia de noiembrie, când eu şi soră-mea o așteptaserăm acasă singuri, pe întuneric, în apartamentul nostru minuscul de la etajul patru din blocul din cartierul Hipodrom. Nu putea avea nimic de-a face cu şcoala, totuşi. Ne apropiam deja de decembrie şi nu-mi imaginam ce s-ar fi putut întâmpla în mijloc de an şcolar. Telefonul ne făcu pe toţi trei să tresărim. Ridicai receptorul mecanic, ca-n transă, adâncit în drama pe care o trăiam în sufrageria de la etajul patru dintr-un bloc din cartierul Hipodrom. Neverosimilitatea coincidenţei acelei sonerii de telefon, sunând strident exact ca în zilele timpurii de septembrie, îmi strânse inima din nou. Era tata. Se oprise la mamaia să o ajute să dea jos perdelele de la geamuri ca să le spele pentru Crăciun. Mă întrebă şi el de mama. Vrei să vorbeşti cu el, îi întinsei receptorul, dar ea mi-l dădu la o parte cu mâna. 

Ce frig e-n casa asta, murmură ea, de parcă de-abia acum îşi dăduse seama că era frig. Căzuse deja prima zăpadă, dar vremea mai caldă din ultimele două zile o mocirlise pe străzi. Zăpada frumoasă, curată nu dura decât o zi, două dacă se încălzea repede. Se transforma într-o pastă gri, plină de praful şi de noroiul câmpiei Bărăganului. De frig însă, era frig. Cum nu era curent, nu era nici căldură. Mecanic, pusei mâna pe caloriferul din spatele fotoliului. Rece. Nu-i căldură, spusei. Da, nu-i căldură, repetă şi soră-mea, apărând de undeva din întuneric. Păi, de ce să fie, murmură mama cu acel amestec de amărăciune şi ciudă care îmi făceam sufletul să tremure de indignare şi neputinţă. Mi-e frig, spuse ea din nou şi am întrebat-o dacă să-i fac un ceai. Da, sigur. Dar nu cred că mai e zahăr. Am terminat deja tot ce-am luat pe cartelă pe luna asta. Poate mai e ceva miere de la tataia. Tataia ţinea pe ascuns doi stupi de albine în spatele casei pe care nu o terminase vreodată de construit, undeva la câţiva kilometri în afara oraşului. Nu mai e. Am mâncat eu ultima linguriţă cu pâine când am venit de la şcoală, spuse soră-mea. Nu-i nimic, zise mama. Facem fără. Asta e. Mama nu se supăra niciodată când venea vorba de mâncare. Eu mă satur când vă văd pe voi mâncând, spunea ea. Dar mie mi se înnecă iarăşi sufletul de indignare şi neputinţă. Vine şi tata repede. Aşa a zis, mai spusei fără să-mi trădez gândurile pentru a n-o amărî mai mult.

Era aşa de frig că m-am dus la staţia de-autobuz, şopti mama. Am zis că dacă vine repede, nu mai merg atâta prin frig. Am luat banii azi şi-am vrut să mă opresc pe la cofetărie să iau nişte prăjituri. O dată pe lună, când lua salariul, mama venea acasă cu patru prăjituri de la cofetăria din colţ. N-a venit autobuzul. De ce să vină? Am stat vreo oră-n frig, tot sperând că apare. Iar apoi mi-a tot fost frică c-o s-apară exact după ce plec din staţie. Mi-au îngheţat picioarele acolo. Am luat-o pe jos până la urmă şi-atunci s-a tăiat şi curentul pe stradă. Am mers prin beznă totală tot cu frica-n sân să nu se ia careva de mine sau să mă muşte vreun câine de pe la casele de pe Rahovei. Când am trecut de piaţă, am văzut coadă în faţa la alimentara şi m-am oprit să văd ce au. Ouă. Nu erau multă lume şi-am zis să stau să iau şi eu un cofraj, că poate mai punem la frigider până la Crăciun să am de cozonac şi maioneză pentru salata de boeuf. Coada mergea greu, dar după vreo oră mai aveam doar vreo două persoane-n faţă când vânzătoarea anunţă că nu mai aveau ouă. M-am uitat la ea interzisă cum stătea sub becul pe care-l atârnaseră în faţa magazinului, conectat la vreo baterie. Cel puţin zece, cincisprezece cofraje dispăruseră sub tejghea mai devreme şi le căra acum un bărbat înăuntrul magazinului la adăpostul întunericului. Nici nu m-a văzut vânzătoarea. Şi chiar de m-ar fi văzut, nu i-ar fi păsat ei de mine sau de reproşul meu. Ce puteam să fac? Am crezut c-o să cad acolo, în faţa alimentarei. Am plecat, cu sufletul gol, cu picioarele şi mâinile îngheţate şi-am luat-o spre casă. Prin întuneric. La colţ, la cofetărie închiseseră. Nu mai aveau prăjituri. O vânzătoare m-a văzut venind spre uşă şi-a-nceput să strige la mine dinăuntru, de parcă mă ura. E-nchis, nu vedeţi că-i închis? N-am înţeles de ce trebuia să mă urască. 

Mama se opri din povestea ei şoptită, fără să ridice ochii. Luă o pauză şi-apoi şopti din nou: de ce mă urăşte? Ce i-am făcut eu? Nu mai vedeam dacă plângea sau nu. Stăteam înţepenit în mijlocul sufrageriei. Fire-ar ale dracului de ouă, zisei cu o voce stridentă, străină. Fire-ar ale dracului de ouă să fie! Şi fără să-mi dau seama, îmi şiroiau lacrimi pe obraji.